Sânge, barbă și tei – povestea rușilor care au ales să moară decât să-și schimbe credința
În Delta Dunării, dacă întrebi un bătrân cu barba până la brâu cine sunt lipovenii, nu o să deschidă o carte. O să tacă puțin, o să-și mângâie barba și o să-ți spună: „Noi suntem cei care nu ne-am ras nici când ne-au spânzurat de barbă.”
1. Scânteia: Un semn al crucii făcut greșit
Anul 1652. La Moscova, Patriarhul Nikon are o idee: „Hai să îndreptăm credința”. Până atunci, rușii își făceau cruce cu două degete, cum au învățat de la greci cu sute de ani în urmă. Nikon spune: de azi, cu trei degete.
O nimica toată? Pentru noi, da. Pentru ei, a fost sfârșitul lumii.
O parte dintre credincioși, numiți staroveri – păstrătorii vechii credințe – au spus: „Mai bine murim decât să schimbăm o literă din rugăciune”. Și-au păstrat cărțile vechi, crucea cu opt colțuri și barba.
2. Petru cel Mare și taxa pe barbă
După Nikon, vine Petru cel Mare, țarul care voia Rusia modernă, bărbierită ca Europa. Staroverii refuzau să se radă. În tradiția lor, după ce te însori, intri în a doua vârstă și apoi în a treia, nu te mai atingi de barbă și de păr. Trebuie să te prezinți în fața lui Dumnezeu așa cum te-a lăsat El.
Petru, văzând că nu-i poate convinge, îi pedepsește. La început le mărește taxele bisericești până nu mai au ce mânca. Apoi îi obligă să poarte haine speciale, roșii și caraghioase, ca să-i arate cu degetul pe stradă. Ca pe niște proscriși.
Și când nici așa nu se lasă, inventează cea mai cruntă pedeapsă.
3. Bușteanul de tei – De aici ne vine numele
Aici începe partea pe care nu o scrie nicio carte, doar bătrânii din Mila 23.
Se luau bușteni uriași de tei. Teiul – lipa în limba rusă – e un lemn moale, care se crapă frumos. Îl despicau pe jumătate, dar nu de tot. În crăpătură băgau o pană mare de lemn, să țină bușteanul căscat.
Apoi aduceau staroverul. Îi luau barba, acea barbă sfântă, lăsată de ani de zile, și i-o băgau în despicătura bușteanului. Și scoteau pana.
Bușteanul de tei se închidea la loc. Ca o menghină. Barba rămânea prinsă în lemn.
Și de acel buștean, de barba lui, îl spânzurau. Omul se zbătea, greutatea corpului trăgea în jos, și lemnul de tei îi rupea gâtul încet, în chinuri groaznice.
Mureau în numele bărbii lor.
Se spune că tocmai de aici vine numele de lipoveni. De la lipa – teiul de care au fost spânzurați.
Lipovenii bătrâni însă zâmbesc și clatină din cap când aud asta. „Nu, fiule”, spun ei. „Liderul nostru spiritual se numea Filip. Eram filipovenii lui Filip. Oamenii ne-au strigat mai ușor: lipoveni. Și așa ne-a rămas numele.”
Care adevăr e adevărat? Poate amândouă. Și teiul, și Filip. O durere și un conducător.
4. Fuga spre apă: De ce au ales Delta
După chinurile astea, au început să fugă. Noaptea, cu icoanele vechi înfășurate în pânză, cu copiii în spate, au luat drumul spre sud.
Mii de kilometri. O parte au ajuns în Polonia, în Turcia, în Bucovina. Dar cei mai mulți, cei mai curajoși, au ajuns aici.
De ce Delta? Pentru că semăna cu casa lor de pe Nipru. Aceeași apă mare, același stuf nesfârșit, aceiași pești. Și pentru că aici era Imperiul Otoman. Turcii nu-i întrebau cu câte degete își fac cruce. Îi lăsau în pace, dacă plăteau birul și pescuiau.
Ei erau habolnici – oameni care știau să împletească plase din nimic, să crească vite pe grinduri sărate și să construiască o casă din stuf și pământ care să țină 100 de ani. S-au adaptat perfect. Au înfipt primul par în Jurilovca, apoi în Mila 23, în Periprava, în Sfiștofca.
Și așa, dintr-o fugă de la moarte, s-a născut cea mai frumoasă comunitate a Deltei.
Cine e Lipoveanca?
Lipoveanca (Липованка) e femeia lor. Cea cu baticul înflorat, cu mâinile crăpate de la saramură, care face cel mai bun storceag și cea mai bună plăcintă cu pește. Ea a păstrat limba, cântecul și credința cât bărbații erau pe apă.
Când o vezi în Deltă, oprește-te. Ea e urmașa celor care au preferat să fie spânzurați de tei decât să-și radă barba.
Asta sunt lipovenii.
Citește și : Crucea lipovenească – Crucea cu 8 colțuri
