În Europa nu mai există cai cu adevărat sălbatici. Nici măcar caii pe care îi vezi azi pe grindurile din Delta Dunării nu sunt considerați oficial cai sălbatici. Biologii îi numesc cai semi-sălbăticiți sau cai ferali – adică foști cai domestici care au învățat să trăiască singuri, fără om.
Strămoșul lor direct însă, a fost sălbatic cu adevărat. Se numea tarpan (Equus ferus ferus).
Cum arăta tarpanul și ce îl făcea diferit?
Tarpanul nu semăna cu un cal frumos de rasă. Era mic, robust, înalt de doar 130-135 cm la greabăn, cât un ponei de azi. Avea o culoare inconfundabilă: vânăt-șoricesc, gri-gălbui, cu o dungă neagră groasă pe toată spinarea, numită dungă de măgar sau dungă de catâr. Coama îi era scurtă, țeapănă și stătea mereu ridicată în sus, ca o perie de sârmă, nu cădea niciodată pe o parte ca la caii domestici. Coada era scurtă la bază și stufoasă doar spre vârf.
Diferența nu este doar de aspect, ci și genetică. Un cal sălbatic adevărat, precum Calul lui Przewalski – singura specie de cal sălbatic care a supraviețuit până azi – are 66 de cromozomi, în timp ce calul domestic are doar 64 de cromozomi. Tarpanul european avea tot 64 de cromozomi, la fel ca domesticul, dar era o specie sălbatică distinctă, perfect adaptată la stepă.
La Letea, până în momentul de față, nu cunoaștem să fi fost făcute cu adevărat teste genetice complexe care să stabilească exact ce sunt acești cai. Toată încadrarea lor ca „domestici sălbăticiți” se face după istorie, nu după analize de laborator. Nu există un studiu de secvențiere ADN complet comparat cu ADN extras din oase de tarpan din muzee.
Tarpanul trăia în herghelii de sute și mii de capete din Bărăgan și Dobrogea până în stepele Ucrainei și până la Marea de Azov. Era extrem de rezistent la frig, la iarba sărată și la lipsa apei. Ultimul tarpan pur din lume a murit în 1909, în captivitate, la grădina zoologică din Moscova.
Cum au ajuns caii în Pădurea Letea?
Povestea cailor de la Letea are două valuri istorice care s-au suprapus.
- Caii tătarilor și ai turcilor. Timp de aproape 400 de ani, Dobrogea a fost teritoriu otoman. Armatele foloseau masiv cai de stepă. Un cal rănit, bătrân sau prea slab pentru război era abandonat pe grinduri. Dacă supraviețuia primei ierni, învăța să bea apă din bălțile de ploaie de pe nisip și să mănânce rogoz.
- Caii colectivizării. Cel mai mare val a venit între 1959 și 1962. Odată cu înființarea CAP-urilor, țăranii din Letea, Caraorman și C.A. Rosetti au fost obligați să își predea caii la colectiv. Pentru un țăran, calul era membru al familiei. Mulți au refuzat. Într-o singură noapte de toamnă, zeci de cai au fost scoși din grajduri, li s-au scos căpestrele și au fost goniți spre interiorul Pădurii Letea.
Pădurea Letea are 5248,8 hectare, fiind cea mai veche rezervație naturală din România. În interiorul ei, zona strict protejată are 2825 de hectare de dune de nisip și stejari brumării crescuți strâmb de vânt. Este un labirint perfect unde miliția i-a căutat săptămâni la rând și nu i-a găsit.
De ce au vrut comuniștii să extermine caii și lupii?
În anii ’70, statul comunist a vrut să transforme Delta într-o fermă zootehnică uriașă. A fost introdusă în Deltă Vaca Sură de Stepă, o rasă primitivă și extrem de rezistentă, care putea trăi și crește singură și liberă pe grinduri, fără stabulație.
Pentru acest plan, două animale erau considerate dăunătoare și concurență:
Lupul, pentru că atacau și mâncau vitele.
Calul de la Letea, pentru că era concurent direct la hrană cu vacile și producea stricăciuni prin culturile agricole de pe grinduri.
S-a dat ordinul de igienizare a Deltei: să fie împușcați toți lupii și toți caii sălbatici.
Vânătorii trimiși în Deltă au împușcat ce au găsit mai ușor și ce le aducea primă. Lupul lasă urme, urlă și poate fi hăituit. Așa că lupii au fost împușcați până la ultimul exemplar din Delta Dunării.
Cu caii a fost altfel. Hergheliile s-au retras instinctiv în inima pădurii, în zona strict protejată, în stufărișuri și mlaștini unde niciun om nu putea intra cu arma. Pădurea i-a ascuns.
Efectul neașteptat: apariția șacalului auriu
Exterminarea lupului a creat un gol ecologic imens. Câțiva ani mai târziu, acest gol a fost umplut de șacalul auriu, venit din sudul Balcanilor. Toți șacalii aurii pe care îi auzi azi noaptea în Deltă sunt acolo tocmai pentru că noi am împușcat lupii.
Iar caii rămași s-au înmulțit necontrolat din acel moment. Din câteva zeci de capete ascunse în pădure, au ajuns la sute, apoi la mii.
Ce se întâmplă azi cu caii de la Letea?
Astăzi caii nu mai sunt vânați, ci monitorizați. Diverse asociații îi țin sub observație, pe unii i-au crotaliat, i-au marcat cu crotalii în urechi și le-au administrat tratamente contraceptive pentru a le opri înmulțirea necontrolată și pentru a proteja vegetația din Pădurea Letea.
Paradoxal, în unele cazuri efectul a fost invers. La unele iepe tratamentul contraceptiv a provocat un efect de rebound hormonal și au ajuns să fete câte doi mânji odată, ceea ce este extrem de rar la cal. Asta demonstrează încă o dată cât de puternică este natura și că Pădurea Letea are propriile ei reguli.
SUNT SAU NU CAI SĂLBATICI LA LETEA?
Dacă nu li s-au făcut analize și teste, de unde știm exact că nu mai există cai sălbatici la Letea?
Răspunsul sincer este: nu știm 100%. Presupunem. Oficial, calul sălbatic este declarat dispărut, deci orice cal găsit liber este încadrat automat ca domestic sălbăticit.
Dar cum tarpanul avea tot 64 de cromozomi, ca și calul domestic, ca să știi cu adevărat ce e în sângele cailor de la Letea ai nevoie de secvențiere ADN completă comparată cu ADN de tarpan din muzeu. Un astfel de studiu nu s-a făcut niciodată la Letea.
Până când aceste teste nu vor fi făcute, oricine spune „sigur nu e cal sălbatic la Letea” ghicește la fel de mult ca cel care spune „sigur este”. Ceea ce este cert este că după peste 60 de ani de viață liberă în 5248,8 hectare de sălbăticie, calul de la Letea nu mai este un cal domestic. Este cel mai apropiat lucru de tarpanul dispărut pe care îl mai avem în România.
